Hudrea

Când şi-a făurit constituţia, România s-a comportat precum un student tembel şi leneş. Nu doar că a copiat (căpiat?), dar a copiat atât de la colegul din faţă, cât şi de la cei din lateral. De fapt, a copiat chiar şi de la cel din spate. Şi-n avântul ei de-a isprăvi cât mai repede, ca să iasă la ţigară, nici n-a observat că ăia din lateral aveau alt subiect, alte cerinţe. Dacă nu lua una după ceafă de la vecinul din spate, ar fi copiat chiar şi numele colegului din stânga.  Iar când am revizuit-o (pe ea, pe Constituţie), ne-am comportat iar ca un student, tot cretinel, dar în an terminal deja: am luat un referat mai vechi, de prin anul I, l-am modificat pe ici, pe colo, să nu bată la ochi şi l-am trimis pe mail profului, cu 2 minute înainte să expire deadline-ul şi-am promovat examenul la mustaţă. Aşa sistem constituţional avem. Varză.

Orice student de la o facultate de profil află încă din primul an că, din acest punct de vedere, suntem o struţo-cămilă. Auzi una: suntem o republică parlamentară, dar cu preşedinte ales sau o republică semi-către-sfert prezidenţială.  Auzi două: executivul e bicefal: premier/guvern + preşedinte. Suntem o ciudăţenie. Nici aşa, nici aşa. Nu-i parlamentară (UK), că noi avem preşedinte ales; nu-i nici prezidenţială (USA), că preşedintele nu conduce guvernul şi nu-i nici semi-prezidenţială (Franţa), că preşedintele nostru e mai slab (era să scriu handicapat) ca al lor (preşedintele = instituţia prezidenţială, nu omul, să ne înţelegem).  De-aia e haos, că la noi puterea nu e împărţită (divizată) între ramuri, ci împrăştiată între ele. Lucrurile ar trebui simplificate. Personal, mi-ar plăcea o republică parlamentară, ar fi minunat, dar nu-i posibil, nu se împacă cu românul. Încă, deocamdată. Deci ideal pentru noi ar fi o republică prezidenţială: preşedintele ar fi ales de popor, prin vot, şi ar conduce guvernul. N-am mai avea premier. Legislativ=parlamentul, executiv=guvern, condus de preşedinte. Simplu, nu? Ai ştii pe cine să tragi la răspundere. Aşa cum e acum, românii (ăi mulţi) îşi pun speranţele în preşedinte, care n-are nici o treabă cu politicile guvernamentale, cu economia, pensiile ori salariile. Dar noi vrem tătuc. Atât parlamentul, cât şi preşedintele ar avea aceeaşi legitimitate (fiind cu toţi aleşi prin vot) şi, mai important chiar, puteri egale, la vedere, transparent (spun asta, pentru că preşedintele are puteri, atribute, pârghii foarte importante şi-n actualul sistem, deşi n-ar trebui). Sistemul s-ar echilibra.

În tren, de-a dreapta mea, la geam, un cuplu de pensionari, la vreo 60-70 de ani-aşa. Ea privea visătoare pe geam, el citea. Ce citea? Iata titlul, ad literam: Raportul prezentat de Mihail Gorbaciov la cea de a XIX-a Conferinţă Unională a PCUS. Moscova, iunie, 1988. Cred că era un fel de biblie, căci avea deja paragrafe subliniate, marcate sau adnotate.

***

Seara, înainte să adorm, atunci când nu citesc, mi se mai întâmplă să mă uit la câte un episod din Star Trek (TNG). Mai nou însă, pe la jumătatea episodului,  adorm. Drept urmare, data viitoare când mă uit văd jumătatea nevăzută şi pornesc un nou episod, la jumătatea căruia, desigur, adorm. Deci văd câte un episod, dar de fapt sunt două jumătăţi din două episoade diferite. Drăguţ, nu?

***

Îi mai ţineţi minte pe Stan şi Bran? Când eram mic mă uitam fascinat la ei, râdeam în hohote. După ce-am mai crescut mi s-au părut infantili, căci căutam umor fin, inteligent, nu din ăsta pentru copii. Prost, desigur! I-am redescoperit zilele astea, din greşeală şi-am râs ca prostul. Oamenii ăştia chiar aveau umor.  Dacă-i comparăm cu ce apare acum la televizor drept umor, erau chiar geniali. Apropo, oare de ce în România îi ştim drept Stan şi Bran, dar ei îşi spun Laurel & Hardy? Bun, pe unul îl cheama Stan Laurel, dar pe celălalt nu-l cheamă nimic cu Bran, ci Oliver Hardy.

***

Cică Bing şi WolframAlpha vin tare din spate şi hegemonia Google e ameninţată. Bing maps e mai mişto decât Google maps, iar WolframAlpha e cu totul altceva, extrem de util pentru tot soiul de calcule şi date statistice, dar deocamdată tot Google rules. Mai vedem cum evoluează, eu cred că au încă mulţi aşi în mânecuţe.

***

Am fost vreo 4 zile pe munte, în Făgăraş, până hăt departe, sus, pe vârful Moldoveanu. Fără apă curentă, fără electricitate, fără canalizare, fără încălzire centrală, fără televizor, fără semnal pe mobil, fără internet, fără maşini, fără trafic, fără proşti, fără ştiri, fără isterie, fără fiţe, fără ifose, fără măşti, fără. Nu-i rău deloc să te lipseşti câteva zile de tot confortul din oraş şi să-ţi testezi puţin limitele. Căci tot ce-ţi rămâne e să priveşti natura şi să vorbeşti cu oamenii.

Stam io şi meditam zilele trecute. La un moment luat al discuţiei mele cu mine-mi însumi nu-ş’ ce fac şi-mi pun întrebarea: de ce fac oamenii nunţi? Nu de ce se căsătoresc, că aia e altă discuţie, ci de ce fac nuntă. Deci, de ce? Să le luăm pe rând.

Ce-i nunta? O petrecere, nu? Nu?  Sunt eu superficial şi fac pe deşteptul şi nu deosebesc esenţa de umplutură? Căcat! Ce unire de destine, ce profunzimi şi alte căcaturi lacrimogene? Nţ, gura! Petrecere, chef, bairam, paranghelie! Cu 100-200-300 de oameni, e drept. Legal vorbind (că aia importă), instituţia căsătoriei n-are nici o treabă cu nunta şi cu atât mai puţin cu biserica (sic!). În România e destul un el, o ea,  2 semnături, 2 martori şi ofiţerul stării civile. Adicătelea 5 oameni, juma’ de oră  şi bani cam cât dă Jim pe bere în 2-3 zile. De weekend.

Ş-atunci? DE CE? De ce-şi mănâncă oamenii timp, nervi şi o grămadă de bani pentru “aşia” ceva? Vă spun de ce: C-AŞA SE FACE (deviză naţională, vom reveni)! De ce, totuşi? Ca să marcăm momentul. Pentru că cum căci (nu-i aşa?) o dată-n viaţă se căsătoreşte omu’, nu?(Nu) Facem nuntă ca să împărtăşim cu famiglia şi prietenii bucuria noastră comună şi debordantă, izvorâtă fix amu din fix faptul că am semnat o hârtie la starea civilă şi am dat din cap că “da” în faţa popii. Mda, desigur. Mai întâi că mumu familie şi prieteni, că pe mai mult de jumătate din nuntaşi nu-i mai ştie nici dracu’, cu atât mai puţin mirii. Mai apoi că în tătă perioada nunţii (din secunda în care încep pregătirile până vreo săptămână după eveniment), mirii sunt ultimii oameni despre care se poate spune că-s veseli, bucuroşi şi relaxaţi, iar nuntaşii, în proporţie covârşitoare, înjură printre dinţi că iar tre’ să dea bani (vine vara, iar tre’ să merg la 8 nunţi, ‘tu-i!). Deci mă lăsaţi cu ipocrizia, da? Faceţi nunţi pentru bani, clar? Sau, cel mult, hai, treacă de la mine, o faceţi pentru că aşa-i tradiţia. Da’ tradiţia aia tot de la “că pentru bani” vine. Deci ne căcăm pe noi şi ne dăm de ceasul morţii să organizăm un chef la care ne vom simţi ca naiba, dar de unde scoatem bani. După care, vreo 3 ani-aşa mergem la câte 7-10 nunţi pe vară, ca să dăm banii ăia înapoi, căci ne-am creat o obligaţie. Aduce a “bancă ţigănească”, camuflată.  Doar că suntem prea ipocriţi să recunoaştem. Buuunn, deci ne-am lămurit. (Despre botez, într-un articol viitor.)

Amu să ne întoarcem la aia cu “aşa se face”. Căscaţi ochii-n-juru-vă şi număraţi câte chestii faceţi voi sau alţii fără să aveţi vreo explicaţie logică pentru că le faceţi. Pentru unele nici nu v-aţi pus vreodată problema, la altele ştiţi dinainte răspunsul: c-aşa se face, c-aşa-i obiceiul. Nu contează că obiceiurile alea aveau în spate nişte raţiuni care la vremea lor însemnau ceva, dar care acu’ nu mai au legătură cu realităţile secolului XXI, nu, noi nu renunţăm la obiceuri şi nici nu ne punem prea multe întrebări (monkey see, monkey do).

Prima care-mi vine-n minte e aia cu mersul la udat (stropit), din Ardeal. Îl ştiţi: de Paşte, flăcăii se înarmează cu câte un parfum sau “şprei” şi o iau creanga prin oraş, bătând la uşile diferitelor prietene/amice/colege/etc să le stropească. Adică: intri, stropeşti, bei, mănânci, pleci. De ce? Serios, DE CE? De-aia, c-aşa-i obiceiul şi cum căcat să-l stricăm noi, că ce zice lumea?

Mai vreţi una? Onomasticile. Cum aniversăm câte un sfânt (?!?!??), cum tre’ să aniversăm şi pe toţi cei ce poartă numele sfântului respectiv sau (ca să ajungă pentru tăţi) înrudite cu. Ce e azi? Sfântul Gheorghe. La mulţi ani tututor Gheorghilor, Georgilor, Georgetelor, Ghiţilor etc. DE CE? De ce dacă e sfântul nu ştiu care, aniversăm toţi muritorii cu acelaşi nume? Ce treabă are sfântul cu prefectura? Şi, dacă tot am deschis gura asta de canal, cum e asta cu “azi e Sfântul Petru”? Ce, atunci s-a născut? Atunci a murit? Atunci a ce? Una din ele, bun. Şiiiiii?

Dacă tot am ajuns la biserici: crucile. Cum vedeţi câte o biserică, cum vă faceţi rapid 1-2-3 cruci. Aşa-i? Aşa-i. DE CE? Bun, înţeleg, sunteţi credincioşi, credeţi în dumnezeu. Ok, pot să respect asta. Pot şi să admit, oarecum, că în interiorul bisericii (ca clădire) există anumite ritualuri (dacă întrebi preoţii, nici ei nu vor şti să-ţi spună de ce fac anumite lucruri, tot că “de-aia” şi că “aşa se face” îţi vor răspunde, dar fie, nu-i momentul), unele presupunând făcutul de cruci, îngenuncheatul, pupatul crucilor şi al altor icoane (apropo, oare e igienic să pupe sute de oameni acelaşi ob’ect de lemn sau sticlă? Întreb, nu dau cu parul), atins cimentul cu fruncea, dat ochii peste cap (sic!),  pot deci să le înţeleg, în biserică, dar în afara bisericii? De ce-ţi faci cruce când eşti în maşină/avion/autobuz şi treci pe lîngă o biserică? Să te vadă lumea că eşti credincios (făţărnicie)? Să te vadă dumnezeu că-l respecţi (prostie! oricum ştie ce gîndeşti, nu?)? Cc-aşa se face (prostie)?

Încă una şi vă las: dumnezeu e sus şi le vede pe toate, da? Ştie tot ce gândeşti, tot ce simţi. De ce şi-au inventat oamenii tot soiul de instituţii, obiceiuri, ritualuri prin care să-l slăvească, să-i arate cât îl iubesc şi respectă? Ce nevoie e de intermediari?

Apahideanu zice că aşa arată mintea unei femei. Nu ştiu, vă întreb.

Editare ulterioară Am primit între timp la redacţie  şi explicaţia pentru poza de mai sus. Cică e poză explicativă (nu fac decât să dau informaţie mai departe, nu daţi cu pietre, da?) la:

Mic dicţionar de înţeles femeile
Da = Nu
Nu = Da
Poate = Nu
Imi pare rau = Iti va parea rau !!
Ne-ar trebui = Eu vreau
Fa cum vrei! = O sa platesti cu varf si indesat!
Hotaraste tu! = Hotararea cea buna ti-am spus-o deja!
Trebuie sa vorbim = Iar trebuie sa te critic
Bineinteles, fa cum vrei = Nu vreau sub nici o forma sa faci asta!
Nu sunt suparata = Bineinteles ca sunt suparata, boule!
Ai un aer atat de barbatesc… = Ar fi cazul sa te barbieresti.
Cum de te porti asa frumos astazi? = Asadar vrei sa facem sex astazi?
As vrea perdele noi = As vrea perdele, covoare, mobila si tapete noi.
Ma iubesti? = Am trecut astazi pe la magazinul de bijuterii, sa-ti spun ce mi-a placut?
Cat de tare ma iubesti? = Am facut ceva ce sigur nu-ti place.
Nu-i nimic… = Tampitule !!!

A murit Michael Jackson.

Ok, am priceput. Săracul, ce pierdere, ce tristeţe, ce erou, ce mister, ce gol rămas, alea-alea. Now can we move on with our lives? Nuuuuu. Azi toată media va fi plină de Michael: viaţa, opera, mărirea, declinul, decăderea, moartea, clipuri, piese, filme, scandaluri, copii, nevastă, copii, scandaluri, operaţii, fiţe, psihiatru, scandal, copii, revenire, nu, criză, scandal, tăcere, bang! Media va da pe dinafară azi de reportaje despre el, iar blogurile asemenea. Cu toţii îşi vor exprima umila opinie despre el, toate numai de bine. De morţi, numai de bine, desigur.

O categorie aparte, care prinde deja contur şi forme rubensiene, e a celor scârbiţi. Scârbiţi de tot ce-au mai văzut deja, căci devine ciclic. Ce? Orice eveniment care tinde să se repete. Într-un fel sau altul. Scârbiţii se vor declara deci (cum atlfel decât) scârbiţi de această rutină mediatică răsărită de câte ori moare câte un astfel de personaj.  Avem deja automatisme de genul dacă>atunci. Ştim dinainte ce vor scrie ziarele, ce vor spune televiziunile, ce specialişti vor invita, ce cadre iau, ce inserturi bagă, ce comentează, ce glumiţe se fac la radio, ce vor scrie bloggerii şi ne lasă rece.

După care ne vom scârbi de scârbiţi şi ne vom întoarce de unde am plecat. E un început şi ăsta.

• Un tip intră într-un bar ţinând în mână un căcat imens şi zice: Fiţi atenţi în ce era să calc!
• De ce pe maşinile de poliţie din Cluj scrie “Lege şi ordine”, iar pe cele din Bucureşti “Siguranţă şi încredere?”. Întreb, nu dau cu pulanul.
• Cât de greu e să-ţi dai telefonul pe silent sau pe vibraţii când intri la film ori la teatru? Cât, cretin imbecil cu copite, cât?

• Prostioare primite la redacţie şi scoase din context:

Hudrea este cel mai pretenţios, mai alintat şi mai răsfăţat om de pe planeta (şi nu, nu cunosc toţi oamenii de pe planeta, dar cunosc suficient de mulţi oameni ca să mi se permită să fac această observaţie). Mâncarea nu este niciodată bună, este prea sărata sau prea nesărată, este prea caldă sau nu e suficient de caldă; culoarea, textura şi gustul  nu sunt apetisante sau sunt prea îmbietoare şi îi distrag atenţia. Temperatura dintr-o încăpere, fie ea cameră de zi, birou, dormitor, bucătărie etc., nu este niciodată, dar chiar niciodată pe placul prinţului:

”Ah, futu-i, ce cald e aici, e insuportabil”(temperatură 22ºC)

”Ah, futu-i, ce cald e aici, e insuportabil” (temperatură 20ºC)

”Ah, futu-i, ce frig e aici, e insuportabil” (temperatură 18ºC)

Nimic, dar nimic nu poate să fie vreodată şi nici nu cred că va fi pe placul lui Hudrea, că doar e născut într-un palat cu termostat care menţine temperatura constantă la 19.5ºC şi în plus în toată viaţă lui a mâncat “numai şi decât” caviar (proaspăt stors din sturion) la temperatura camerei.

Ah, încă ceva, domnul Hudrea nu, nu, şi ca să nu fiu greşit înţeleasă, NU circulă cu mijloacele de transport în comun că „ele e pline de oameni şi oamenii e mulţi şi murdari şi în principiu el nu se poate amesteca printre ei.”

Da, ăsta e un fel de blogging in progress. Daţi rifreş la fiece 10 minute. Aţi mai văzut aşa ceva?

N-am priceput cum vine asta cu persoanele de faţă se exclud. Adică stăm la masă cu nişte unii şi unele, amici/tovarăşi/prieteni şi emitem nişte păreri cu caracter de axiome despre oameni, adică, cam cum ar veni, îi facem de tăt căcatul, că-s proşti, leneşi şi cretini, mama lor de idioţi, după care ne dăm seama că i-am făcut dobitoci şi alte mizerii pei cei de faţă şi ne scoatem repede cu “persoanele de faţă se exclud, desigur”. Da? Aşa? Păi să nu le spargi faţa instant şi pe viaţă? Gen (like să vă sparg faţa cu acest gen/like de care abuzaţi ca, ‘tu-vă-n de americani să vă!):

• Femeile-s cam proaste şi-ar trebui să stea la cratiţă. Persoanele de faţă se exclud, desigur.
• Jurnaliştii ăştia-s mai răi ca politicienii: hoţi, mincinoşi, vicleni, ipocriţi. Persoanele de faţă se exclud, desigur.
• Tineretul de azi nu mai are nimic sfânt, sunt nişte golani cu toţii. Persoanele de faţă se exclud, desigur.

Tu eşti un/o cretin(ă)! Da, exact tu! Şi nu te exclud.

Bă, de ce zgura mă-sii sunt atâtea sortimente de pâine? De fapt de ce-s atâtea sortimente de orice? Nu mai pot intra undeva să cer o pâine că-mi înşiră tanti câte 5-7-29 de feluri de pâine. Când caut brânza/caşcaval – la fel. Dacă vreau lapte, iar. Că nu mai e laptele-lapte, nuuuuuu! E cu 1,8 % grăsime, cu 2,7 cu 4, cu 347% grăsime, cu calciu, cu propolis, cu cârnaţi, cu vitamina C, cu draci beţi. Să vă băgaţi opţiunile în cur! Io vreau să-mi cumpăr de mâncare în juma de oră, pentru toată săptămîna, nu să stau 4 ore să cântăresc opţiuni, să compar ingrediente, preţuri, gramaje şi pule-mături. Şi poate-l mai aud pe vreunul că să avem grijă ce mâncăm, că să ne uităm ce şi câte E-uri are fiece căcat ce-l cumpărăm. Adică să stau eu să citesc pe fiecare ambalaj toate chirilicele alea scrise cu litere mici şi să număr/compar E-uri? Da’ nu vrei tu, nutriţionistu’ pulii, să te zbengui singur cu E-urile-n cur? Ba sigur că vrei!

De ce poartă lumea lanţuri la gât? Zic lanţuri, dar de fapt mă refer la lănţişoare, lănţice şi alte zgărzi atârnate la gât. Deci? De ce? La o extremă sunt ăia cu lanţurile cât alea cu care ancorezi ditai Titanicul în port. Exact cât alea, numa că din haur. Un copil de 3 luni cred că încape lejer printr-o za din lanţ. Dar lejer! Ăştia vor să-i vadă lumea. Să se ştie că AU. Dacă de un lănţoi din ăsta atârnă şi o câtai crucea, te-ai scos pe viaţă, te urăşte duşmanii. La celălalt capăt sunt ăia care poartă lănţişoare. Subţiri, finuţe, discrete, musai pe dedesubt. Dacă mă întrebaţi pe mine (deci mă întrebaţi, da? ) ăştia-s mai răi ca ăia de ziceam că-s primii şi la extremă. Ăia-s sinceri. Proşti, inculţi, scârboşi, kitchoşi, dar sinceri. Ăştia cu lănţice, în schimb, sunt ipocriţi şi snobi. Şi sunt convinşi că-s deasupra celorlalţi. Ei sunt speciali. Ei nu poartă lanţul la vedere, ci pe dedesubt, pe piele. Şi ce ifose şi aere mai au când îţi explică. Bine, mă, şi de ce-l porţi? N-ar şti să-ţi spună exact. Cel mult îţi explică cum că l-a primit de la cineva şi că deci are valoare sentimentală. Moment în care musai că te-a dat pe spate, căci ăsta e argumentul suprem. Când e vorba de valoare sentimentală (nu-i aşa?) nu mai comentezi, e ca şi cum ai înjura de mama (mai ţineţi minte când eram mici? “bă, fără mama!” Era permis orice, numa’ de mamă nu) sau ca şi cum l-ai înjura pe Darius de Pamfil (pour les connaiseurs). Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când aud de căcaturi neînsufleţite cu valoare sentimentală, fac ca trenu’. Ce valoare sentimentală, mă? Zi mai bine că-l ţii la gât că aşa ai văzut la alţii, că sunteţi dobitoci tustrei.

Apropo, cică suntem în RE-CE-SI-U-NE.

“Aşa îi, ce să facem, când mère rău, mère rău, când mère bine, mère bine”. (un taxime-trist)

Eu, ca tot omul, port haine. Ca toate hainele, hainele mele se murdăresc. Ca toate ce-s murdare, trebuie spălat(e). Ca toate ce trebuie spălate, rufele mele au şi şosete printre ele.  Ca toate şosetele,  ale mele e muulte şi făcute ghem, câte două, căci (nu-i aşa?) câte două picioare avem, noi oamenii, deci şi eu. Care eu ar trebui să le spăl şi tot care eu-mie-îmi-mi este lene să le des-ghem, arunc în maşină, scot din maşină, pun la uscat, re-ghem, draci-beţi! Drept pentru care, pentru că cum căci mi-e lene, că de fapt aici voiam să ajung, dar am zis să fac nişte paranteze-n paranteze-n paranteze, ca să umplu spaţiile goale pe care le tot vede Jim de la un timp încoace şi ca să mă iar acuze alţii că o tot dau pe după gard când scriu ceva (da? sunteţi atenţi?), drept pentru care deci am decis de comun acord eu cu mine-mi să le bag în maşină aşa cum sunt, ghem. Şi apoi la uscat tot aşa le pun.  Eficienţă maximă! V-am spart!

*******

Că tot venii vorba de eficienţă. Ştiţi mailurile alea cretine pe care le primiţi zilnic? Spam-ul. Alea cu dacă nu dai mai departe, o să ai 249 de ani de ghinion, îţi moare vaca, te mănâncă purecii de viu, îţi crapă ochiul în somn, vezi gândaci sub piele şi alte drăgălăşenii. Bun, ştiţi deja despre ce vorbesc. Ei bine, am primit unul care nu semăna cu celelalte. E original, obraznic şi genial în acelaşi timp. Genial precum OTV-ul, adică. Uite aşa se intitulează: “Anunta-ma te rog, daca nu o trimiti mai departe pt. a o remite altcuiva….Multumesc.” Eh?

*******

E unii printre noi care vrea să salveze lumea. S-o salveze de ce? De cine? Ce-are lumea, aşa cum e ea acum? Urlă tot soiul de indivizi mai mult sau mai foarte mult descreieraţi că vai, ce prăpăd, ce mizerie, ce rău, ce oroare, ce blestem pe noi! CE?? Că suntem în declin, ca umanitate, că e tot mai rău pe deceniu ce trece, că mergem spre pierzanie, că răul câştigă tot mai mult teren asupra binelui, că în ce lume urâtă trăim. CEE? [mă uit în stânga, mă uit în dreapta, meditez] UNDE? Toţi oamenii e răi, lumea e în prag de război, vin toate peste noi: crize, pandemii, epidemii, molime, terorişti, extratereştri, ne atacă animalele, muriiiiiiiiiiiiim. Mda, bine. Mie-mi pare că lumea e numa’ bună fix cum e ea amu’. N-aş schimba nimic. Dacă s-ar face un sondaj şi m-ar întreba cineva Credeţi că lumea merge într-o direcţie bună? aş zice DA, fără nici o ezitare. Istericilor!

Editare ulterioară. Am dat acu’ peste el, se potriveşte de minune:

*******

Am devenit sursă de inspiraţie pentru bibliotecar. Ce-am ajuns!

Editare ulterioară: diseară, băseasca a’ mică e invitată la ciutacu-n emisiune. Ne vom râde.

Mai nou, când sunt în baie, aud viori.

Mă frământă de ceva timp o întrebare, încât nu pot dormi nopţile. Zilele, nici atât. Iată-v-o: Cum se înţeleg un surdo-mut şi un orb? Cred că pot să spun, fără să exagerez, că e sportul extrem (sau sângeros) al comunicării. Sau Everestul ei. Orbul nu vede ce gesticulează mutu’ ca disperatu’, iar surdo-mutul n-aude ce zbiară chioru’ ca bezmeticul. Ar putea, teoretic, să citească pe buzele orbului, dar ce folos, că one-way communication nu-i communication deloc. Da, doamnelor şi domnişoarelor? Mbuun. Că, de fapt, aici voiam să ajung. Şi-acu c-am ajuns, mergem mai departe.

Ce-au femeile cu medicamentele? Voi pricepeţi? Ce-aveţi, dragelor? Zici că toate v-aţi ratat cariera. De parcă toate aţi vrut să vă faceţi doctori, dar viaţa v-a cărat copitele şi lăbuţele pe alte meleaguri. Cum te doare ceva, cum te întreabă ce simptome ai şi-ţi pun diagnostic. Iar după diagnostic vine ploaia de medicamente. Şi ştiu ele tot felul de medicamente, de care eu n-am auzit veci. Iar dacă auzeam de ele, aş fi zis că nu există aşa cuvinte. Şi nu ştiu doar denumirile, ci şi la ce foloseşte sau la ce nici-prin-cap-să-nu-ţi-treacă-că-ar-folosi fiecare. Şi le şi place că ştiu toate mizeriile astea. Le dă un sentiment de control asupra bărbatului. Că, de fapt, aici voiam să ajung. Şi-acu c-am ajuns, mergem mai departe.

Dacă e marţi,  e fotbal. Şi era marţi. La 21:00 juca CFR Cluj cu Timişoara, iar la 21:45 juca Arsenal cu Manchester United. Eram în Bucureşti şi sufeream că nu-s pe stadion la CFR. Îmi sun fratele, să văd care-i atmosfera pe stadion. Boul, căci altfel n-am cum să-i spun, era acasă. N-apuc să-mi revin din uluială, că mă plezneşte iar, de-mi ţiuie urechile. Nici măcar nu se uita la meci. Gătea!!!(CMM?) Ficăţei cu ceapă, cu pipote şi draci beţi. Era cât pe ce să leşin. Bă, tu eşti prost? Nu, de ce? Nu, serios, eşti tâmpit, ai băut petrol? Nu mă, ce-ai? Eşti dus, bă, ai luat-o pe ulei, boule! De ce mă jigneşti? Moment în care am, pur şi simplu, închis telefonul. No, judecaţi şi voi.

Apropo, dacă cocoşul cocoşeşte găina, omul omeneşte femeia? Întreb, nu dau cu parul.